Altceva | înapoi aici

# Altceva

# Am salvat caietul de copertă

Am salvat caietul de coperta ce copertá sufletul care începuse să funingine și a trebuit să-l arunc pentru că făcea mizerie în cameră și contribuia la praful din ochi, și din nas, și din gură, gură care s-a răcit la spovedanie (aș! ce pățanie cu popa care nu-și găsea poala să și-o pupe).

Dar să nu vorbim despre buzele popilor care sunt otrăvitoare precum creaturile mărilor, căci Simonei nu-i plac salatele de cuvinte ci doar de legume. Au fibre și fibrele îți ies din unghii și se duc împingând dorul pe care îl aruncă fix ca un bumerang și apoi face „zbang” de tâmplele cuiva, nu știu cine, tu știi mai bine, că a rămas o bucată din el în tine.

Și o mângâi pentru că îți place cum toarce, și așa ești tu o mică sadică, adică tu nici ție nu-ți dai pace. Îți dai palme peste ochii ăia frumoși care au făcut cratere pe lună după ce s-au izbit de toți iubiții care nu te-au iubit.

Te așezi în genunchi – nu, nu te gândi la prostii, nici un dumnezeu n-ar avea chef să te asculte, ei au alte chefuri – și încerci să-ți plângi de milă, dar spre bucuria ta în loc de lacrimi îți curg bebeluși din colțul ochilor, și sub ei devin nepoții maică-tii care te-a bătut la cap mai ceva decât a bătut-o taică-tu.

În cele din urmă îi crești singură, îi hrănești pe toți cu aceeași lingură, în care torni același lapte stătut de o săptămână (sau o lună, sau un veac) la rădăcinile aripilor tale scoapte.

Timpul e rece, și trece mai degrabă prin tine decât pe lângă, dar așa ai vrea să te ocolească, ca orice bărbat care ți-a aruncat o privire nefirească. Te seamănă cu flori albe-n păr și-ți scoate circumvoluțiunile la suprafață.

# Cangrenă

Indolența din camerele inimii
se frământă în moarte
și urlă din adâncuri,
întorcând spre tine ochiul putred.

Sunetul ți-atârnă pe articulații,
le desface ca o sticlă spartă
încerci un pas spre-alaltăieri
și te prelingi pe os, prin crăpături.

Pare-a fi cald unde-ai ajuns
auzi cum bubuie pereții,
deschizi ce crezi că-ți erau ochi
în jur e roșu, unul putred.

# Liniște

E atât de liniște că expirația pe nări sună ca un ger cumplit
(pe nări dau aer care șuieră când se atinge de părul nazal)
E atât de liniște că toate culorile din cameră se contopesc
(mă rog, nici albastrul peretelui nu e prea diferit de draperii)
E atât de liniște că se aud radiourile vecinilor prin pereți
(oare vecinii mai ascultă radio sau e vreun clip pe youtube?)
E atât de liniște că simt gălăgia mare cum paște după colț
(gălăgia e o vacă, acum uriașă, ce răgea tare când era mică)
E atât de liniște că mă doare degetul cât scriu despre liniștea asta
(dar dacă scriu despre neliniști probabil amorțesc cu totul)
E atât de liniște că probabil ar trebui să închei totul aici
(nu chiar totul, totul, voi veți rămâne, trebuie a citi cineva)

# Al doilea obosit

Am obosit
De litere, de enter,
De tab-ul următor,
De align-to-center.

De toate piesele
Cu inimă
De căștile din care
Curge funingănă.

De dialogul lor,
De piesele de șah,
De întoarcerea în timp,
De swipe, când left, când right.

Și am mai obosit
De trezitul (nu prea) dimineața,
De aceeași cafea din același ibric
Și aceeași apă cu care-mi spăl fața.

De întins rufele,
De făcut patul,
De spălat vasele,
De șters praful.

De inspirat,
De Expirat,
De viața asta care seamănă
Cu un escape room ale cărui indicii le-am uitat.

Dar măcar am ceva:
Am obosit.

# Expunere

O dâră de lună
Nebună
Suspină
Cu nuferi în ochi,

Tu suferi de bună,
Tulpina
Se-nclină
Cu fructe de gât.

Abateri lucide
Te-aduc
Imediat
Pe buza din lut,

Îți scuturi trăirea,
Și cușca
De mare,
De nisip din trecut.